Pe hârtie, Iranul are instituții civile care negociază cu Statele Unite: președintele Masoud Pezeshkian, ministrul de externe Abbas Araghchi și parlamentul. În practică, deciziile majore par tot mai des să treacă prin filtru militar, fiind influențate de irumpeța Gărzilor Revoluționare şi de discreția unui lider suprem aproape invizibil.
O arhitectură a puterii tot mai opacă
Sistemul politic iranian a fost construit încă de la început pe suprapuneri: autorități electe, aparat clerical și structuri de securitate care se întrepătrund. În perioade normale aceste tensiuni sunt gestionate; în vreme de război ele se transformă în competiţii deschise pentru control.
Exteriorul negociază cu diplomați care pot semna acorduri — la fel s-a întâmplat în 2015 sub administrația Obama —, dar repetatele crize au slăbit rolul taberei pragmatice de la Teheran. Retragerea unilaterală a SUA din 2018 a oferit argumente dure aripii radicale, iar evenimentele recente au accelerat această tendință.
Generalul care contează
Unul dintre actorii care se află acum în centrul deciziei este generalul Ahmad Vahidi, numit recent comandant-șef al Gărzilor Revoluționare și avansat la gradul de general-maior printr-un decret al lui Mojtaba Khamenei, decret a cărui versiune completă nu a fost făcută publică. Biografia sa — fost șef al Forței Quds (1988–1997), fost ministru al Apărării în mandatul lui Mahmoud Ahmadinejad și ministru de Interne sub Ebrahim Raisi — îl plasează în nucleul dur al aparatului de securitate.
Vahidi este și o figură urmărită de justiția argentiniană pentru presupusa implicare în atentatul AMIA din 1994, iar presa occidentală i-a legat numele și de atacuri din anii 1980. Astfel, el nu mai este doar un comandant militar, ci unul dintre centrele reale ale puterii iraniene.
Evaluările citate arată că formalii reprezentanți — Araghchi sau președintele parlamentului Mohammad Bagher Ghalibaf — pot purta negocieri, dar orice înțelegere trebuie să treacă, în practică, și prin acceptul structurilor IRGC.
Liderul suprem invizibil și consecințele sale
Instalarea lui Mojtaba Khamenei ca lider suprem, în martie, nu a adus claritate. Aparițiile sale publice verificabile sunt rare, iar surse apropiate guvernului Pezeshkian semnalează că nu s-ar fi întâlnit cu echipa guvernamentală după atacurile din 28 februarie. Presa de stat a încercat să compenseze absența prin materiale scurte sau fotografii de arhivă, însă lipsa contextului a sporit suspiciunile.
Într-un regim în care autoritatea este construită în jurul prezenței liderului suprem, această invizibilitate schimbă radical modul de funcționare al puterii. În locul unei autorități personale vizibile a apărut o conducere mai fragmentată, în care deciziile majore pot fi luate în cercuri restrânse, prin decrete și ordine operate din umbră.
Vacuumul a fost umplut rapid de Gărzile Revoluționare. Numirile recente în Consiliul Suprem de Securitate Națională, în Statul Major General și în structurile militare sugerează o deplasare a centrului de greutate de la vechile majorități clerico-republicane către un aparat militarizat: Mohammad Bagher Zolghadr la secretariatul Consiliului, Ali Abdollahi Aliabadi la conducerea Statului Major General și Kioumars Heydari ca adjunct sunt exemple citate de presa exilată.
Negocierile și arma Hormuz
Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă în ianuarie 2025 a adus o abordare diferită față de cea multilaterală a lui Obama: negocieri bilaterale, cu Oman drept intermediar. Runda din aprilie 2025 și reluarea dialogului în februarie 2026 au fost însă afectate de revenirea ostilităților: ofensiva israeliană din iunie 2025, intervenția americană rapidă și atacul comune din 28 februarie 2026, care l-a ucis pe Ali Khamenei, au modificat atât tabloul militar, cât și echilibrul intern al puterii.
Strâmtoarea Hormuz rămâne miza strategică centrală. Declarațiile lui Vahidi subliniază că nu este nevoie să blochezi complet fluxurile petroliere pentru a le perturba: suficient este ca traficul să considere zona periculoasă — o tactică de uzură menită să urce costurile economice ale unei confruntări și să influențeze piața energetică. Piețele au reacționat: prețul Brent a urcat din nou peste 90 dolari/baril.
Armistițiul temporar din iunie a expirat pe 17 august, fără ca Washingtonul și Teheranul să ajungă la un acord larg. Administrația americană susține că strâmtoarea este deschisă și minele au fost eliminate; Iranul contestă aceste afirmații și cere, printre altele, ridicarea sancțiunilor, deblocarea activelor și încetarea operațiunilor militare ca precondiții pentru normalizarea traficului.
În acest context, Washingtonul poate primi semnături și poate anunța acorduri, dar rămâne întrebarea fundamentală: cine din Iran are autoritatea reală de a garanta respectarea unui angajament pe termen lung? Atâta vreme cât decizia finală oscilează între un lider suprem invizibil, o putere civilă cu atribuții limitate și un aparat militar care își extinde influența, orice pace va fi fragilă.